Paris-attractions touristiques

                                                       Les parcs d'attractions

              Le parc Astérix

    Situé à 30 km de Paris, vers Roissy, le parc propose un voyage dans l'histoire, à travers le village gaulois, la cité romaine ou le Paris de mousquetaires, tout soigneusement reconstitué.

           L'Euro Disney

    À Marne-la-Vallée, à 30 minutes de Paris, on peut rencontrer les personnages de Walt Disney participer à la conquête du Far West ou à la Guerre des Étoiles.

        

                                                      Les Centres de Sciences 

           La Cité des Sciences et de l'Industrie

                   -La Vilette (Paris)-

     C'est un parc de 50 ha, Explora, où l'on découvre le plaisir de comprendre le monde des sciences et des techniques d'aujourd'hui: piloter un avion, visiter Ariane, le planétarium, voyager au simulateur, en astronaute dans l'espace. La Géode, la sphère en acier, est une salle de cinéma à écran hémisphérique de 1000 mètres carrés.

           Le Futuroscope (Poitiers)

    C'est le parc européen de l'image, qui offre un voyage fascinant dans l'histoires des découvertes de l'humanité, ainsi que dqns le ,onde du futur: le cinéma en relief, le Kinémax, le cinéma circulaire sur le plus grand écran d'Éurope (600 mètres carrés), le tapis magique.

                                                     Les Centres de Culture

   

            Le Centre National d'Art et de Culture

             <<Georges Pompidou>> (Paris)

     Il abrite le Musée National d'Art Moderne, qui présente l'un des plus belles collections d'art moderne du monde. On y retrouve les oeuvres de notre compatriote Constantin Brâncuși.

                 
                                                              Les Musées
     
             Le Louvre
   
   Fortresse sous Philippe Auguste (1204), transformé en demeure habitable par Charles V, le Louvre s'agrandit sous François I-er, Henri IV, Louis XIII, Louis XIV, Napoléon I-er (qui fait construire l'Arc du Caroussel, 1806-1808). L'ancienne résidence royale- située sur la rive droite de la Seine, est devenue, depuis 1791, l'un des plus complets musées du monde, où on peut voir antiquités (égyptiennes, orientales, grecques, romaines), peintures, sculptures, mobilier et objets d'art.
  

         Le Musée d'Orsay


    L'ancienne gare d'Orsay, devenue musée, abrite un ensemble de collections; illustrant la création artistique de 1848 à 1914, en peinture, sculpure, architecture, photographie.

                                                      

                                             Les grandes salles de spectacle

             L'Opéra Garnier

   

    Construit par Charles Garnier (1862-1874), sur l'ordre de Napoléon III, c'est le plus grand théâtre du monde. C'est un édifice à façade imposante et aux fastueuses décorations intérieures: un superbe escalier qui mène au Grand Foyer, une salle dotée de 5 étages de loges et un plafond décoré par Chagal.

           
               
                  L'Opéra Bastille

           

         C'est une construction très moderne, édifiée sur la Place de la Bastilie, sur l'emplacement de l'ancien prison. Inaugurée en 1989, pour le bi-centenaire de la Révolution Française; elle est le grand centre d'art lyrique parisien.

  

  
      


                                                             Les bibliothèques

            La bibliothèque Nationale (B.N.)

     Construction récente, constitueé de 4 tours de verre, la B.N. offre plus de 3000 places pour le grand public. On y retrouve les ouvrages de Panait Istrati, d'Eugène Ionesco, d'Emile Cioran et de Mircea Eliade.

            Le bibliobus 

  

    C'est une bibliothèque de prêt, mobile, qui circule dans le campagnes. Les habitants peuvent y trouver et emprunter des livres et des cassettes.

      

 

Romanul-definiție, caracteristici, clasificare, reprezentare în literatură

        Termenul provine din fr. roman (atestat în Franța începând din a doua jumătate a secolului al XII-lea).

        Romanul este o scriere epică în proză, deschisă modificărilor de structură și îmbogățirilor de conținut. Definirea termenului evoluează o dată cu istoria speciei și în raport cu epoca și cu dezideratele estetice ale fiecărui moment cultural.

       Ajuns astăzi, în mod incontestabil, cel mai frecventat tip de proză literară, romanul a avut o traiectorie plină de sinuozități. Originea lui e greu de precizat, amintind de amploarea narativă a epopeii. Abia la sfârșitul secolului al XIII-lea devine o specie exclusiv în proză. Până în secolul al XVIII-lea, a fost considerat preponderent ca o literatură de divertisment.

      Fiecărei perioade îi este specific un anumit gen de roman:

  -Renaștere-romanul alegoric, picaresc/eroic-galant, psihologic, comic, realist- secolul al XVII-lea;

  -secolul al XVIII-lea- de aventuri, sentimental, epistolar;

  -secolul al XIX-lea- realist, naturalist-(experimental), comportamentist, eseistic, parabolic, existențialist, noul-roman (de exemplu, fantastic).

      Astăzi, romanul are un ascendent asupra celorlalte specii epice. Într-o perioadă în care granițele dintre genuri și opere literare se estompează, romanul se dovedește scrierea cu cele mai mari disponibilități, cu cea mai mare deschidere către sondarea universului existențial și către experimentarea unor tehnici narative.

     Definiție.Romanul este specia literară aparținând genului epic, în proză, cu acțiune complexă și de mare întindere, desfășurată pe mai multe planuri, cu personaje numeroase și intrigă complicată.

     Caracteristici:

 -romanul are o structură narativă amplă;

 -permite desfășurarea subiectului în planuri paralele;

 -combină nuclee narative distincte;

 -folosește un număr mare de personaje, deosebite ca pondere în ansamblul epic;

 -prezintă destinul unor personalități bine individualizate sau al unor grupuri de indivizi;

 - cunoaște o mare varietate de forme.

    Clasificarea romanului se poate face după criterii foarte diverse, nereușind să se epuizeze varietatea formelor sale:

 1.după situarea  în timp a acțiunii: picaresc, eroic, istoric, contemporan, de anticipație;

 2.după cadrul social sau geografic: urban, rural, provincial, exotic;

 3. după forma de organizare epică: epistolar, jurnal, eseistic;

 4. după amploarea epică: roman-frescă, saga, roman ciclic, roman-fluviu;

 5. după curentul literar: romantic, realist, naturalist;

 6. după ceea ce reprezintă în raport cu realitatea: alegoric, fantastic, realist, experimental, parabolic, existențialist;

 7. după respectarea cronologiei evenimentelor narate: tradițional, modern;

 8. după tehnica narativă: de tip balzacian, stendhalian, tolstoian, proustian, gidian, avangardist, postmodernist;

 9. după procesul narativ dominant: psihologic, sentimental-galant, comportamentist.

         Romanul în literatura lumii

    Miguel de Cervantes- Don Quijote

    Doamna de la Fayette- Principesa de Clèves

    Alain René Lesage- Gil Blas

    Henry Fielding- Tom Jones

    Johann Wolfgang von Goethe- Suferințele tânărului Werther

    Stendhal- Roșu și negru

    Honoré de Balzac- Comedia umană ( ciclu de romane)

   Charles Dickens- Viața lui David Copperfield

   Gustave Flaubert- Doamna Bovary

   Fiodor Mihailovici Dostoevski- Crimă și pedeapsă; Frații Karamazov

   Lev Nicolaevici Tolstoi- Război și pace; Anna Karenina

   Emile Zola- Germinal

   Marcel Proust- În căutarea timpului pierdut

   André Gide- Falsificatorii de bani

   Thomas Mann- Muntele vrăjit

   Franz Kafka- Procesul

   James Joyce- Ulysse

   Albert Camus- Ciuma

   Gabriel Garcia Marquez- Un veac de singurătate

       Romanul românesc

  

  Dimitrie Bolintineanu- Manoil; Elena

  Nicolae Filimon- Ciocoii vechi și noi

  Duiliu Zamfirescu- Ciclul Comăneștenilor

  Ioan Slavici- Mara

  Liviu Rebreanu- Ion

  Hortensia Papadat- Bengescu- Ciclul Hallipilor

  Camil Petrescu- Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război; Patul lui Procust

  Mihail Sadoveanu- Neamul Șoimăreștilor; Baltagul; Frații Jderi; Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă

  George Călinescu- Enigma Otiliei; Bietul Ioanide; Scrinul Negru

  Marin Preda- Moromeții; Cel mai iubit dintre pământeni

  Petre Dumitriu- Cronică de familie

  Eugen Barbu- Groapa; Principele

  Dumitru Radu Popescu- Vânătoarea regală

  Nicolae Breban- Animale bolnave

  Augustin Buzura- Orgolii; Vocile nopții

  George Bălăiță- Lumea în două zile

  Mircea Nedelciu- Zmeura de câmpie

  Dumitru Țepeneag- Hotel Europa

           CÂTEVA CONSIDERAȚII ASUPRA ROMANULUI ROMÂNESC

    

     Romanul românesc a apărut  în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, deși, într-o accepție largă, ce depășește sfera speciei, Istoria ieroglifică a lui D. Cantemir ar putea fi considerat drept primul roman de factură alegorică, fiind publicat în 1705.

    Romanul românesc a debutat sub influența romantismului (M. Kogălniceanu, Tainele inimei, 1855; D. Bolintineanu, Manoil, 1855 și Elena, 1862, Al. Vlahuță, Dan) și a realismului (N. Filimon, Ciocoii vechi și noi, 1863). Prin Duiliu Zamfirescu, Ciclul Comăneștenilor  (1898-1910) și Ioan Slavici, Mara (1906), romanul nostru evoluează spre construcția narativă pe deplin individualizată estetic.

    În perioada interbelică, romanul autohton ajunge la valoarea pe care o dobândiseră la noi alte specii literare și se sincronizează valoric și ca formulă de creație cu operele românești europene și universale (Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu). Generația lui Mircea Eliade, Anton Holban, Mihail Sebastian optează pentru o literatură a trăirilor autentice, notate într-un stil confesiv de jurnal literar.

   După cel de-al doilea război mondial și în ultimele decenii se afirmă romancieri de certă valoare: Marin Preda, Eugen Barbu. D. R. Popescu, Sorin Titel, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Fănuș Neagu, Mircea Horia Simionescu, Petru Dumitriu și alții.

   Datorită apariției târzii a speciei la noi, abia la sfârșitul secolului XIX-lea, pot fi întâlnite sporadic opinii notabile despre roman (Titu Maiorescu, DuiliuZamfirescu, Constantin Mille, Nicolae Iorga).

   În 1919, în studiul Creație și analiză, G. Ibrăileanu disociază tipul de roman și vehiculează personaje și întâmplări obiectivate de romanul care pune accentul pe analiza cauzelor psihice ale reacțiilor umane. 

   E. Lovinescu (Istoria literaturii române contemporane) face disocierea între ,,subiect" (rural) și ,,obiect" (urban), atribuind dezvoltarea lentă a romanului românesc preponderenței ,,subiectului" asupra ,,obiectului", adică a ,,ruralului" asupra ,,urbanului".

  Camil Petrescu, în Noua structură și opera lui Marcel Proust, din 1935, pledează pentru renunțarea la procedeele clasice ale realismului, deschizând calea experimentelor tehnice, necesare literaturii de analiză psihologică.

  

 

 

Simbolismul

                                                 

         Simbolismul este curentul literar care a apărut în Franța, ca o reacție împotriva mișcărilor literare numite romantism retoric sau decadent, parnasianism și  naturalism. Numele simbolismului a fost împrumutat dintr-un celebru articol-manifest publicat la sfârșitul veacului al XIX-lea ( în 1886) de către Jean Moréas, considerat inițiatorul mișcării literare. Dintre marii poeți francezi de orientare simbolistă îi amintim pe: Charles Baudelaire, cu celebrul său volum Florile răului, Paul Verlaine, Arthur Rimbaud, Stéphane Mallarmé.

         Simbolismul românesc a avut 2 mari reprezentanți, și anume pe Alexandru Macedonski și pe George Bacovia. Alți simboliști notabili au fost: Dimitrie Anghel, Ștefan Petică, Ion Minulescu, Elena Farago. Simbolismul literar s-a manifestat sincronic cu cel picturat și muzical, realizând un veritabil sincretism al artelor moderne. În pictură, curentul simbolist a fost marcat de afirmarea impresioniștilor și a postimpresioniștilor universali și naționali precum: Eduard Manet, Edgar Degas, P. A. Renoir, Paul Cezanne, Henri Matisse, Vincent van Gogh. Dintre pictorii noștri, îi amintim pe: Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu, Theodor Aman. Simbolismul s-a manifestat și în muzică, impunând compozitori precum: Johannes Brahms, Bedrich Smetana, Manuel de Falla, Edvard Grieg, Charles Gounod, Jules Massenet, Claude Debussy, iar dintre cei naționali- pe Gheorghe Dima și pe Ciprian Porumbescu.

          Spre deosebire de simbolismul francez, cel românesc nu s-a opus parnasianismului, ci l-a integrat astfel în rondelurile lui Al. Macedonski, coexistând elemente preluate din ambele curente. Cercetătorii fenomenului cultural consideră că există două etape în simbolismul românesc: una amplă, între 1880 și 1914, și cealaltă mai succintă, între 1914 și 1920. Așadar, simbolismul autohton a parcurs o perioadă de patru decenii în care, datorită acestui curent, s-a înnoit poezia românească.

          Simboliștii consideră că limbajul poetic se bazează pe sugestia sonoră a cuvintelor și pe corespondențele secrete dintre idee și formă acustică sub care aceasta apare; astfel, pentru simbolistul francez Stéphane Mallarmé, poezia trebuie să fie capabilă să sugereze cititorilor sentimentele și, mai ales, senzațiile trăite de autor: ,,A numi un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea pe care ți-o dă un poem, plăcere care constă în bucuria de a citi încetul cu încetul..."

         Simboliștii selectează din lexic cuvintele cele mai melodioase și mai muzicale, capabile să sugereze trăirile creatorilor de artă. Al. Macedonski susține că ,,arta versurilor nu este nici mai mult, nici mai puțin decât arta muzicii", iar poetul francez Paul Verlaine lansează ideea binecunoscută: ,, Muzica înainte de toate!"

        Simboliștii au modificat și versificația, pentru că au renunțat la rimele tradiționale și au introdus versul liber. Macedonski este primul poet român care a publicat în 1880, creații în versuri libere, fără rimă și fără ritm. Ulterior, el a renunțat la această formulă prozodică, fiind de părere că poezia neversificată se apropie prea mult de proza ritmată.

        Alți poeți simboliști au continuat să cultive versul alb, precum, O. Densusianu sau I. Minulescu, acesta din urmă căzând în exces, într-un retorism prețios și grandilocvent.

        Universul simbolist s-a remarcat prin următoarele teme și motive lirice: motivul citadin al orașului sau al târgului provincial, a cărui monotonie și viață mediocră provoacă nevoia de evadare spirituală în tărâmuri misterioase ( spații orientale sau utopice); tema marii plecări, concepută ca o călătorie eternă spre necunoscut; tema naturii, receptată nu ca peisaj exterior, ci ca stare sufletească; motivul ploii și al toamnei, care apare în mod constant la toți simboliștii; motivul iubirii înțelese nu ca împlinire ideală, ci resimțite ca nevroză; motivul instrumentelor muzicale care acompaniază melancolia sufletească și exprimă emoții grave (vioara, mandolina, harfa) ori violente (fluierul, fanfara); motivul solitudinii ființei, care descinde din poezia romantică. În simbolism, imaginea singurătății își pierde grandoarea, devenind elegiacă și intimă. Efectele ei sunt melancolia și spleenul, un amestec de tristețe, dezolare și plictiseală profundă. Spleenul simbolist a fost exprimat, prima oară în literatura universală de Ch. Baudelaire, iar la noi de Ștefan Petică, Traian Demetrescu și, mai ales, de George Bacovia.