Simbolismul este curentul literar care a apărut în Franța, ca o reacție împotriva mișcărilor literare numite romantism retoric sau decadent, parnasianism și naturalism. Numele simbolismului a fost împrumutat dintr-un celebru articol-manifest publicat la sfârșitul veacului al XIX-lea ( în 1886) de către Jean Moréas, considerat inițiatorul mișcării literare. Dintre marii poeți francezi de orientare simbolistă îi amintim pe: Charles Baudelaire, cu celebrul său volum Florile răului, Paul Verlaine, Arthur Rimbaud, Stéphane Mallarmé.
Simbolismul românesc a avut 2 mari reprezentanți, și anume pe Alexandru Macedonski și pe George Bacovia. Alți simboliști notabili au fost: Dimitrie Anghel, Ștefan Petică, Ion Minulescu, Elena Farago. Simbolismul literar s-a manifestat sincronic cu cel picturat și muzical, realizând un veritabil sincretism al artelor moderne. În pictură, curentul simbolist a fost marcat de afirmarea impresioniștilor și a postimpresioniștilor universali și naționali precum: Eduard Manet, Edgar Degas, P. A. Renoir, Paul Cezanne, Henri Matisse, Vincent van Gogh. Dintre pictorii noștri, îi amintim pe: Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu, Theodor Aman. Simbolismul s-a manifestat și în muzică, impunând compozitori precum: Johannes Brahms, Bedrich Smetana, Manuel de Falla, Edvard Grieg, Charles Gounod, Jules Massenet, Claude Debussy, iar dintre cei naționali- pe Gheorghe Dima și pe Ciprian Porumbescu.
Spre deosebire de simbolismul francez, cel românesc nu s-a opus parnasianismului, ci l-a integrat astfel în rondelurile lui Al. Macedonski, coexistând elemente preluate din ambele curente. Cercetătorii fenomenului cultural consideră că există două etape în simbolismul românesc: una amplă, între 1880 și 1914, și cealaltă mai succintă, între 1914 și 1920. Așadar, simbolismul autohton a parcurs o perioadă de patru decenii în care, datorită acestui curent, s-a înnoit poezia românească.
Simboliștii consideră că limbajul poetic se bazează pe sugestia sonoră a cuvintelor și pe corespondențele secrete dintre idee și formă acustică sub care aceasta apare; astfel, pentru simbolistul francez Stéphane Mallarmé, poezia trebuie să fie capabilă să sugereze cititorilor sentimentele și, mai ales, senzațiile trăite de autor: ,,A numi un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea pe care ți-o dă un poem, plăcere care constă în bucuria de a citi încetul cu încetul..."
Simboliștii selectează din lexic cuvintele cele mai melodioase și mai muzicale, capabile să sugereze trăirile creatorilor de artă. Al. Macedonski susține că ,,arta versurilor nu este nici mai mult, nici mai puțin decât arta muzicii", iar poetul francez Paul Verlaine lansează ideea binecunoscută: ,, Muzica înainte de toate!"
Simboliștii au modificat și versificația, pentru că au renunțat la rimele tradiționale și au introdus versul liber. Macedonski este primul poet român care a publicat în 1880, creații în versuri libere, fără rimă și fără ritm. Ulterior, el a renunțat la această formulă prozodică, fiind de părere că poezia neversificată se apropie prea mult de proza ritmată.
Alți poeți simboliști au continuat să cultive versul alb, precum, O. Densusianu sau I. Minulescu, acesta din urmă căzând în exces, într-un retorism prețios și grandilocvent.
Universul simbolist s-a remarcat prin următoarele teme și motive lirice: motivul citadin al orașului sau al târgului provincial, a cărui monotonie și viață mediocră provoacă nevoia de evadare spirituală în tărâmuri misterioase ( spații orientale sau utopice); tema marii plecări, concepută ca o călătorie eternă spre necunoscut; tema naturii, receptată nu ca peisaj exterior, ci ca stare sufletească; motivul ploii și al toamnei, care apare în mod constant la toți simboliștii; motivul iubirii înțelese nu ca împlinire ideală, ci resimțite ca nevroză; motivul instrumentelor muzicale care acompaniază melancolia sufletească și exprimă emoții grave (vioara, mandolina, harfa) ori violente (fluierul, fanfara); motivul solitudinii ființei, care descinde din poezia romantică. În simbolism, imaginea singurătății își pierde grandoarea, devenind elegiacă și intimă. Efectele ei sunt melancolia și spleenul, un amestec de tristețe, dezolare și plictiseală profundă. Spleenul simbolist a fost exprimat, prima oară în literatura universală de Ch. Baudelaire, iar la noi de Ștefan Petică, Traian Demetrescu și, mai ales, de George Bacovia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu